lăv.

Într-un moment de efuziune sentimentală, Ea îi trimite Lui o scrisoare de dragoste:

“Hârtie igienică
Ouă. 10.
Semințe
Șampon. De urzică.
Clementine
Fistic
Tirbușon
Paste din grâu dur.”

Expediat. După cinci minute, primește răspunsul:
“Și eu te iubesc.”

Și au trăit iubiți până la adânci tinereți.

Advertisements

ipOHondră. 

Sunt bolnavă. Contaminată de virusul fericirii pe care o tot caut de ceva vreme. Răscolită de epidemia artei pe care încerc să mi-o definesc încă din tinerețea altei tinereți. Violată de insomniile unei alte ființe, concepută clandestin în spatele creierului din fragmente de amintiri neelucidate. Hărțuită de un număr de pagini nescrise. Acuzată de mulțimea de cuvinte rostite. Încarcerată în cușca propriei poezii. Captiva unei simfonii fără sfârșit, dulce amăruie. (Te iubesc ca o cerșetoare, iubitule. Bat desculț la ușile Paradisului și ale Infernului ca să te cer; tu vii, îmi săruți ochii plânși apoi pleci.)

Sunt bolnavă. Amestecată în licoarea tulbure a unui magician jefuit de public. Împinsă de furtuni tot mai în larg, după ce m-au zdrobit stâncile. Călcată pe străzi de bocanci grei și murdari. Plânsă în nopți fără lună. Fructul unei iubiri care nu poate să mai nască. Pârga unei primăveri care a uitat să mai vină și între timp, s-a făcut o toamnă care a uitat să mai plece. (Te iubesc ca o călugăriță, iubitule. Îmi închid ochii și îmi deschid inima; tu pășești în sanctuar, sufli ușor peste rănile-mi deschise apoi pleci.)

Sunt bolnavă. Canceroasă de îndoieli. Tuberculozată de frici. Gripată de sentimente. Orbită de monotonie. Surdă de plictiseală. Mută de durere. Stearpă de înșelăciuni. Osteoporozată de absurd. Sclerozată de neștiință. Luxată și ruptă de oboseală. Mutilată de vid. Vascularizată de aceleași idei ploioase. Astmatică de atâta absență. Anatemizată de ipocrizie. Paralizată de promisiuni. Moartă cerebral. (Te iubesc ca un animal, iubitule. Credincioasă unui stăpân infidel, mușc din drojdia infectă a zilelor în care tu nu vii, trântită pe pragul ușii, așteptând. Tu mă ocolești cu grijă, atent să nu te-aud, mă hrănești cât să nu mor de foame apoi pleci.)

Sunt bolnavă. Infectată de voi toți care m-ați părăsit dar ați uitat câte ceva prin mine, toți care mi-ați trecut prin suflet și mi-ați zăpăcit neuronii, pervetindu-i, voi toți care mi-ați folosit credințele apoi le-ați abandonat, mi-ați scormonit visele și ați plecat cu ele, mi-ați intersectat cărăririle doar ca să mi le încurcați, mi-ați deflorat arta și m-ați uitat în urmă sângerând. Azi, e timpul să vă părăsesc și eu pe voi. V-am iubit iar voi m-ați lăsat să-mi fie dor.

Sunt bolnavă. De tine. De noi. De ce am fi putut fi. De ceea ce noi n-am fost. De ceea ce nu vom fi. De ceea ce tu nu știi. De ceea ce între noi nu se poate. Te iubesc și te urăsc, iubitule.

M-aș vindeca dar n-am cu cine, nu am unde și nu am cum. Am doar niște timp pe care ți l-aș dărui. Dar tu… Tot pleci. Iubitule.

wi(n)dow

Întotdeauna există două modalități de a te uita la o fereastră: din interior sau din exterior. Totul ține de perspectivă; câteodată, acest lucru aparține circumstanțelor – în momentul respectiv, s-a întâmplat să te afli înăuntru sau să fii afară.

Ferestrele sunt și ele însele atât de diverse: mici sau mari, convenționale sau moderne, toate au sau aveau cândva sticlă. O sticlă transparentă sau acut de opacă, curată sau murdară, perfectă sau crăpată/smulsă/căzută și înlocuită cu un plastic sau un carton ordinar, alteori rămâne doar un gol care deschide cratere spre nicăieri.

Ferestrele pot fi atât de însingurate și tăcute; transmit poveștile lor doar perdelelor care sunt și ele temporare; totul este efemer. Uneori, au ca parteneri și martori ai poveștilor niște flori și ele trecătoare, o cană de ceai sau un pahar uitat acolo de zile și zile. Din când în când, te poți mira ce poate să apară în cadrul acestor ferestre: flori de cireș în luna mai, ploi de toamnă, rouă, câte un greier dezorientat, fluturi, o carte, o boxă urlătoare, o chitară, un prosop, un ghiveci, fructe, cărți, o adolescentă care stă verile ore în șir, în cadrul strâmt privind stelele sau citind cu o lampă lângă ea (sunt niște momente înălțătoare). De câteva săptămâni încoace apare mult prea des o pisică; se așază lasciv pe pervaz și chinuie perdelele cu ghearele. Cel mai plăcut a fost într-o iarnă, când venise în apropiere un scriitor. Petrecea extrem de mult timp la fereastră, privind ninsoarea; mânca biscuiți cu scorțișoară și bea vin fiert, uitând mereu cana goală acolo. De fiecare dată când se întorcea, probabil să o reumple, fredona Frank Sinatra și sufla aburind sticla, apoi lăsa acolo hieroglife desprinse dintr-un alfabet magic, care dispăreau mult prea repede. Când idila s-a sfârșit, odată cu venirea primăverii, fereastra a suferit o crăpătură dar nu s-a spart; însă de atunci, nimic nu a mai fost la fel și știa că, într-o zi, se va frânge în zeci și zeci de bucățele (condiția ei era irecuperabilă) și va fi înlocuită. Însă amintirea scriitorului cu miros de scorțișoară era de neprețuit, așa că, își asumase crăpătura și învățase să trăiască astfel. Se și amuza pe seama asta: vara, în amurg, crăpătura forma un adevărat caleidoscop de lumini și părea că arde ca un diamant. Era micul lor spectacol, construit pe altarul amintirii, ca o jertfă a amorului trecut.

Ferestrele tac mult; singurul cântec de lebădă pe care îl execută într-o viață de…fereastră, este cascada de zgomote făcută atunci când se prăbușesc sau se sparg din diverse motive.

Ferestrele sunt rezistente; adesea reprezintă prima linie de apărare în calea intemperiilor și a fenomenelor naturale. Dar pot fi și atât de fragile; victime ale unor lovituri nemeritate, accidente nedorite, implusuri răzbunătoare sau discuții aprinse care sfârșesc prost.

Ferestrele sunt mai mereu translucide; nu știu să poarte măști, nu știu să ascundă prea multe. Pot lăsa doar iluzia secretelor însă, tot sunt descoperite cumva. Astfel, s-au inventat perdelele și mai apoi, obloanele grosolane.

Ferestrele pot fi închise sau deschise. Cu gratii sau fără (apărare față de ce sau cine?).

Fereastra va avea mereu două fațete – aceeași sticlă orientată atât spre interior cât și spre exterior, material care sudează universul de afară cu cel din încăpere, adesea una și aceeași lentilă.

Fereastra are un scop și o legătură directă, adesea vitală, cu aerul și lumina.

EU sunt o fereastră; mă simt și mă comport ca o fereastră. Diferență între mine și o fereastră este că eu am un nume, pe lângă titlul generic de obiect/ființă umană (depinde cine mă privește și etichetează). Iar o fereastră s-ar putea că e mai longevivă ca mine…

modus vivendi. 1.

  • De cât timp stai așa inertă, de parcă nici nu exiști?
  • Timpul e relativ; poate nici nu suntem aici, poate existăm cu toții în globul de cristal al unui mic extraterestru și jucăm în funcție de cum ne agită el. Iar acum, e liniște și pace… de asta inerția, înțelegi?
  • Înțeleg. E o ocazie unică de liniște inventată la minut. La ce gândești?
  • Nu gândesc. Îmi odihnesc gândurile acum.
  • Dar totuși ai ochii deschiși…
  • Absorb universul prin privire și îl stochez pe retină.
  • Deci gândești..
  • Nasc un neuron eventual. Unul nou nouț, capabil de idei și născociri mai îndrăznețe decât până acum, ceva inovator care încă nu s-a descoperit pe cele zece planete.
  • Ar fi nouă, după ultimele cercetări. A zecea plutește încă într-o nebuloasă științifică.
  • Ei, cum spuneam, neuron capabil de născociri îndrăznețe, ceva ce tu nu poți percepe încă, se pare. Mi-ai tulburat liniștea.
  • Dar tu m-ai rugat să vin.
  • Când?
  • Iar trăiești în universul tău paralel și amnezic? Fără noțiunea timpului și a spațiului? Apropo, știi măcar pe ce șezi acum?
  • Nici măcar nu stau așezată… Plutesc.
  • Mai există făpturi pe lângă tine?
  • Da, idei care au ochi și gură, membre inferioare și membre superioare, făpturi care știu să tacă…
  • Din ce categorie socială fac parte aceste făpturi?
  • Sunt toți prieteni, de o inteligență superioară.
  • Ei bine, când revii pe orbită în zona terestră, înțelegi tu, de unde ai plecat, să știi că dușmanii din opoziție au făcut cafeaua. În caz că miasmele nu au reușit să străbată distanța intergalatică dintre noi.
  • Intergalatic e prea mult. Poate distanță interstelară. Cu asta aș mai fi de acord. Și apropo, universul meu nu este amnezic. Doar ignoră informația inutilă.
  • În universul tău paralel EU nu am nume! E și asta o informație inutilă?
  • În universul meu paralel, TU ești totul și ești unicul. De asta nu ai nume; nu ai nevoie de un nume. TU ești numele: îl reprezinți, îl definești, îl modelezi după bunul tău plac. În universul meu paralel, ești mai liber decât ai putea pătrunde vreodată cu mintea. În universul meu paralel, creierul se expandează iar ideile nasc alte idei; visurile se deschid în alte visuri, gândurile prind forme de viață și se finalizează în credințe și convingeri. Nu avem început sau sfârșit pentru că nu suntem în căutarea lor. Dacă deșertul ar dori marea sau marea ar suspina după deșert, ar fi ele mai puțin deșert sau mai puțin mare?
  • !
  • Acum chiar e liniște.
  • Stai așa… deșertul a fost cândva mare iar marea a fost cândva deșert. Doar că pe undeva, cândva, cineva s-a gândit să le delimiteze și să separe conceptele atât semantic cât și grafic.
  • Acum ai înțeles? Noi nu suntem nici mare, nici deșert. Suntem amândouă, doar că în timpi diferiți. Și alegem unde să ne dezvoltăm mai mult: în perspectiva mării sau în întinderea deșertului. Orizontul e limita.
  • Și cu celelalte forme de relief cum rămâne?
  • Ele încă se dezvoltă; și eu odată cu ele. Le gândesc pe rând. Iar azi, nu gândesc, ai uitat? Azi mă odihnesc.
  • Și până acum ce-ai făcut?
  • O simfonie.
  • Vezi că rămâi fără portativ. Te aștept în bucătărie.
  • eiratacub.
  • Ce?
  • eiratacub.
  • …țțț. Ai uitat diacriticele.
  • eirătăcub. Încercam ambele variante. Prima sună mai bine.
  • Hai odată.

PicsArt_07-12-11.10.17

HER (auGUST FINal)

Era o zi diferită, cu sentimente și apariții noi.

Așa că, își propuse să transpună în realitate câteva fantezii și începu prin a executa un duș lung, cu sare și arome pentru o piele fermă și un creier încins. Luă un mic dejun în costumul Evei, îmbrăcată doar cu niște raze de soare leneșe și dulceața unor vise amărui care o tot zăpăceau de câteva zile.

Mișcări lente, fereastra deschisă, liniștea dimineții încă netulburată de toate dramele din univers, un pic de jazz pe fundal, o carte și niște creioane colorate – simțea că gustă un pic de infinit.

Era prea devreme pentru vin, prea târziu pentru ceai. Numai potrivit pentru cafea și migdale.

Acolo și atunci, timpul se opri în loc iar Eva purtă o discuție cu Ea însăși, fiindcă își dusese de mult și tare de tot dorul.

Ce faci? Pe unde ai mai cutreierat?

Să îți povestesc…

Am visat într-o zi că puteam să mă dezintegrez; în molecule colorate atât de multe încât nu reușeam să le număr. Și pluteam pur și simplu prin univers și, la un moment dat, reușisem să mă desprind complet de…mine, de tot ceea ce eram și reprezentam eu în mii de atomi. Și din exterior, de undeva, probabil conștiința sau, în sfârșit o bucată moleculară de conștiință, se uita și analiza plutirea și zborul acela haotic dar frumos. Era un zbor care părea că nu se termină, un zbor ca o constelație, fără început și fără final. Se întindea senzual pe diorama cerului și în caleidoscopul acela de lumini era atâta liniște încât se simțeau gândurile palpitând fiori de emoție, pentru că erau toate expuse în molecule și atomi, cu sufletul pe afară și inima fără paravan. A fost cel mai frumos zbor… și ardea în mine dorința să nu se mai termine dar m-am trezit. Adică, m-a trezit realitatea care bătea la ușă, cu un teanc de facturi și o chitanță restantă la întreținere, care nici măcar nu era din vina noastră.

Poate nu a fost un vis; poate nu a fost nicio dimineață, poate nu era nicio Eva.

Poate totul era doar o…galaxie in cafea și o cascadă sub duș.

Dar sufletul a reușit să mai respire o zi și o noapte iar creierul a întinerit cu trei încrețituri. Pe coarda inimii, cânta Chopin.

La revedere, Vară! Cu tine, simt cum mă încearcă în fiecare an 21 de dureri și 10 plăceri. Dacă 31 ar avea gust, arrrr…

….va urma.

PicsArt_08-31-10.36.44

WC

Stăteam azi pe WC și citeam poezii de Bukowski; nu pentru că Bukowski se citește pe WC ci pentru că
1. atunci găsesc timp liber
2. acolo am intimitatea de care am nevoie
3. societatea mondenă, care vede femeia din mine ca un obiect, mă obligă să fiu multifuncțională; iar eu am căzut în capcană.

Concluzie:
Mă sperie ritmul vieții și viteza existentă în tot ce facem: rapiditate când mâncăm, iubim, vorbim, respirăm, murim. Mai puțin când gândim; acolo intervine lenea.
Mă înfricoșează existența prezentă și cea viitoare a generației mele, pentru că e marcată de prea multă tehnologie și virtualitate, de sentimente lipsă și literatură de tomberon, muzică urlătoare și vestimentație zdrențuită. Simt că suntem săraci, prea săraci și nevoiași în visuri, trăiri, artă, familie, odihnă.
Mă întreb acum: unde am început să greșim atât de mult și când a pornit mai exact declinul?

Dacă aș mai avea o zi de trăit, ce aș face? Pe cine aș vedea? Ce aș citi? Ce aș scrie? Unde m-aș duce?
Mai am o grămadă de
Doruri…

 

9de372e650918bcd1505e2b26ccb0cf1--charles-bukowski-poems-charles-bukowski-tattoos

32878c52d800b026b1e6c8f7665ab66a--charles-bukowski-poems-poetry-quotes

cc0c9dc4c4552a38c5c58dd8ad081ec7

et caetera.

În seara asta, am ascuțit creioane.

Douăzeci și unu de creioane.

Mici și mari.

Colorate. Și necolorate.

De mâzgălit. De colorat.

De ochi. De sprâncene.




Și odată cu ele,

mi-am ascuțit și

gândurile pentru un viitor diferit

credințele în altceva și altcineva

speranțele pentru sentimente autentice

așteptările

visele de hârtie

închinarea față de tot ce e frumos

pozitivismul

energia sufletului uitat în debara

arta

voința

spiritul de aventură

liniștea inimii și a conștiinței

aripile dorului suprimat

luciditatea adevărurilor existențiale

simțul familist

culorile personalității

vârful pasiunilor permise

octavele dorințelor neexprimate

alfabetul prieteniilor

matematica relațiilor

utilitatea și beneficiul unei detoxificări

curățenia de primăvară

ETC.  




P.S.:

Am ascuțit

Neuronul.

Care era mai tocit ca niciodată.




ASCUȚITOÁRE, ascuțitori, s. f. 
Unealtă (sau aparat, mașină) 
cu care se ascut obiecte tăioase, 
se face vârf la creioane etc. (DEX '09)

 

PicsArt_04-30-11.48.35

HER (amnezie)

Stătea și gândea, așezată cu picioarele încrucișate pe un leagăn.

Gândea că

Disperarea nu vine niciodată ca un uragan, să te ia pe neașteptate și să te dărâme. Disperarea vine ca un anotimp și se instalează în fiecare atom al ființei, apoi te rupe în bucăți, încet dar sigur, te roade până în temelii și te desființează, îți dărâmă edificiul sufletesc, bucată cu bucată și cărămidă cu cărămidă. Apoi îți aruncă rămășițele în cele patru zări, până nu mai ai nicio șansă de reabilitare și nu mai știi cine ești.

Disperarea nu urlă și nu țipă ca hienele în deșert. Disperarea e mută, te înconjoară ca o pânză de păianjen și te strânge în menghina ei până încetezi să te mai zbați. Disperarea nu plânge în hohote, ea coboară adânc în suflet și se instalează acolo cu un întreg harem de deznădejdi și trăiri care te sfâșie și te mutilează într-un mod grotesc.

Disperarea nu are chipul schimonosit al unui străin, un oarecare de pe străzi uitate de lume; disperarea are mereu un chip familiar și vine cu un zâmbet pe buzele-i murdare, te privește în ochi și ți se așază în brațe, te leagănă în hamacul urât al îndoielilor și îți aruncă în față tot felul de reproșuri neadevărate.

Totul se rezumă la un plâns mut, care doare cât moartea cuiva drag. Și ajungi să îți închipui deja propria moarte și râd de tine diavolii, și te provoacă la gesturi necugetate. Se desfășoară destul de repede totul: nu mai vezi bine, nu mai gândești limpede, rămâi fără putere și fără alternative, așa că, într-o fracțiune de timp, clachezi și cazi. Inevitabilul sfârșit. Depresia. E negru tot împrejur. Nu se mai aude nici muzica, nici bătăile inimii, nici sunetul unor pași familiari, nici șoapta unei rugăciuni. Plutești… Ești singur. Ești nimeni. Ești nimic. Ești nicăieri.

Her name was Blue.

2 a.m.

20170124_212449

Și da, la ora două în noapte sunt trează. Citind. Și ascultând muzică. Iar acum, scriind. Pentru că ora două este una activă și îndrăzneață, o oră plină de dorințe și vise create cu ochii larg deschiși. Luciditate pură. Sau act adolescentin, mimând fericirea.
Ora două este ca o punte între miezul nopții și imediata mijire a zorilor. Ora două este pentru muzică bună și pagini de scris. Ora două este pentru sufletul pereche și dragoste de orice fel.

O oră pentru artă. Sau insomnii. Sau artă cu și despre insomnii. O oră în care parcă mi-ar fi dor și parcă nu. O oră de gânduri sau levitație odihnitoare.
E ora două spre trei.

Azi, ai dispărut complet de pe orbită.
E aproape trei și n-ai răspuns. Muritorii dorm de obicei la ora asta.

M-am gândit mai bine și am decis că toți avem dreptul la fericire. Fără handicap. Fără cărămizile din trecut. Fără margini.
Să fii cu adevărat fericit și să conștientizezi asta e poate cea mai aparte și neegalabilă fericire.

PS 1: DEX-ul are, în mod oficial, 28 de definiții pentru fericire.

FERICÍRE, fericiri, s. f. Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină.

PS 2: Într-o zi, îți voi enumera cele 28 de fericiri ale mele.