et caetera.

În seara asta, am ascuțit creioane.

Douăzeci și unu de creioane.

Mici și mari.

Colorate. Și necolorate.

De mâzgălit. De colorat.

De ochi. De sprâncene.




Și odată cu ele,

mi-am ascuțit și

gândurile pentru un viitor diferit

credințele în altceva și altcineva

speranțele pentru sentimente autentice

așteptările

visele de hârtie

închinarea față de tot ce e frumos

pozitivismul

energia sufletului uitat în debara

arta

voința

spiritul de aventură

liniștea inimii și a conștiinței

aripile dorului suprimat

luciditatea adevărurilor existențiale

simțul familist

culorile personalității

vârful pasiunilor permise

octavele dorințelor neexprimate

alfabetul prieteniilor

matematica relațiilor

utilitatea și beneficiul unei detoxificări

curățenia de primăvară

ETC.  




P.S.:

Am ascuțit

Neuronul.

Care era mai tocit ca niciodată.




ASCUȚITOÁRE, ascuțitori, s. f. 
Unealtă (sau aparat, mașină) 
cu care se ascut obiecte tăioase, 
se face vârf la creioane etc. (DEX '09)

 

PicsArt_04-30-11.48.35

HER (amnezie)

Stătea și gândea, așezată cu picioarele încrucișate pe un leagăn.

Gândea că

Disperarea nu vine niciodată ca un uragan, să te ia pe neașteptate și să te dărâme. Disperarea vine ca un anotimp și se instalează în fiecare atom al ființei, apoi te rupe în bucăți, încet dar sigur, te roade până în temelii și te desființează, îți dărâmă edificiul sufletesc, bucată cu bucată și cărămidă cu cărămidă. Apoi îți aruncă rămășițele în cele patru zări, până nu mai ai nicio șansă de reabilitare și nu mai știi cine ești.

Disperarea nu urlă și nu țipă ca hienele în deșert. Disperarea e mută, te înconjoară ca o pânză de păianjen și te strânge în menghina ei până încetezi să te mai zbați. Disperarea nu plânge în hohote, ea coboară adânc în suflet și se instalează acolo cu un întreg harem de deznădejdi și trăiri care te sfâșie și te mutilează într-un mod grotesc.

Disperarea nu are chipul schimonosit al unui străin, un oarecare de pe străzi uitate de lume; disperarea are mereu un chip familiar și vine cu un zâmbet pe buzele-i murdare, te privește în ochi și ți se așază în brațe, te leagănă în hamacul urât al îndoielilor și îți aruncă în față tot felul de reproșuri neadevărate.

Totul se rezumă la un plâns mut, care doare cât moartea cuiva drag. Și ajungi să îți închipui deja propria moarte și râd de tine diavolii, și te provoacă la gesturi necugetate. Se desfășoară destul de repede totul: nu mai vezi bine, nu mai gândești limpede, rămâi fără putere și fără alternative, așa că, într-o fracțiune de timp, clachezi și cazi. Inevitabilul sfârșit. Depresia. E negru tot împrejur. Nu se mai aude nici muzica, nici bătăile inimii, nici sunetul unor pași familiari, nici șoapta unei rugăciuni. Plutești… Ești singur. Ești nimeni. Ești nimic. Ești nicăieri.

Her name was Blue.

2 a.m.

20170124_212449

Și da, la ora două în noapte sunt trează. Citind. Și ascultând muzică. Iar acum, scriind. Pentru că ora două este una activă și îndrăzneață, o oră plină de dorințe și vise create cu ochii larg deschiși. Luciditate pură. Sau act adolescentin, mimând fericirea.
Ora două este ca o punte între miezul nopții și imediata mijire a zorilor. Ora două este pentru muzică bună și pagini de scris. Ora două este pentru sufletul pereche și dragoste de orice fel.

O oră pentru artă. Sau insomnii. Sau artă cu și despre insomnii. O oră în care parcă mi-ar fi dor și parcă nu. O oră de gânduri sau levitație odihnitoare.
E ora două spre trei.

Azi, ai dispărut complet de pe orbită.
E aproape trei și n-ai răspuns. Muritorii dorm de obicei la ora asta.

M-am gândit mai bine și am decis că toți avem dreptul la fericire. Fără handicap. Fără cărămizile din trecut. Fără margini.
Să fii cu adevărat fericit și să conștientizezi asta e poate cea mai aparte și neegalabilă fericire.

PS 1: DEX-ul are, în mod oficial, 28 de definiții pentru fericire.

FERICÍRE, fericiri, s. f. Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină.

PS 2: Într-o zi, îți voi enumera cele 28 de fericiri ale mele.

HER (incubus)

She had a dream.

He was the one getting married to somebody else than herself and by accident, she participated in a wedding that could have been hers. She was looking around, with an ambition of not being noticed or involved. She simply longed to be there, taking notes of the happiness she couldn’t have anymore. And why so, she also couldn’t explain.

Sadness, revenge or torture never have done anything good to anyone. Still, she stayed there gazing at people. He was everywhere, she couldn’t see him but she felt the climate heavy with his presence and the harmony of his entirely exquisite soul. They all were strangers to her; she barely realized that she herself was the only unknown face on the stage. Hoping she will leave as she came – incognito and unhappy. But it didn’t happen that way, things never work out as we plan; he did notice her and came nearby. They didn’t speak. They only stared at each other for moments that felt as an eternity. Their eyes opened and cracked with depths of feelings and undeniable yet unuttered desires. In between was like fire. They didn’t hold hands or hug; his whole universe made love to her intellect with a long prelude of nostalgia since her imagination had cuddled his hidden conceits.

The dream went on and on… At the peep of the day, when the stars were still sailing through the sky, they were dancing. Crowds of people were dancing too, shifting, jerking, and melting in the shadows. She had a small intent to ease off but stayed; at his wedding, late at night or rather in the morning, in the most impossible reality ever, they fell in love again. They made their adieus, enough to make the angels weep. Then she took the dream and dashed it; she tore the memories in pieces, dissipating them to the four corners of the earth. However, behind a tide of tears and griefs, something as hope shimmered.

He made her a promise to see each other again in one hundred years… Maybe then, they will get the chance to last together.

vie éclectique

Pe vremea când locuiam singură, într-un oraș străin, fără amici sau familie aproape, mă simțeam mai puțin singură ca astăzi, când am o grămadă de cunoscuți și prieteni, sau în sfârșit, suficienți cărora să le ofer un oarecare statut, timp și spațiu în universul meu. Sună paradoxal. Sau poate nu.

Azi, îmi este singur spiritul și îmi e trist intelectul, că inimă nu mai am. Oamenii nu mă mai invită să ies cu ei și nu doresc să mă mai asculte fiindcă îi încarc emoțional, au zis; le aglomerez golurile și le umplu lacunele. Iar asta nu e bine. De încântătoare ce sunt, în toată complexitatea ființei mele de geniu (ne)înțeles, lumea mă ocolește. Îmi păstrează prietenia cam ca pe un automat de cafea. Introduc fisa și selectează o oarecare doză de…trăiri. „Mă simt cam trist. O cupă de umor, te rog.” „Cu zahăr sau fără?” „Doar cu o picătură de lapte. Mersi.”

Suntem toți sărmane vise, pierdute prin marile orașe, frânte de atâta muncă și lipsă de somn, târșâindu-și picioarele spre casă, ca după o călătorie fără succes până la marginile pământului și înapoi. Chipuri fără trăsături. Inimi despuiate de afecțiune, aflate într-o continuă iarnă. Suflete blocate între două universuri, levitând prin spațiu și timp, încercând să sfideze legile și gravitația. Prea mult timp m-am luptat doar să încerc să supraviețuiesc în jungla asta uriașă de nimicuri mari și mici.

Pentru anul acesta nu mi-am propus nimic; îmi doresc doar să mă bucur că Exist. Și să Exist cum pot și cum știu mai bine, mai plăcut și mai autentic. Am să distrug aparatul-furnizor de sentimente și am să pornesc în explorare. Am să mă bucur de timp de calitate cu mine și am să aplic vorba lui Bukowski: dacă ai capacitatea de a iubi, iubește-te mai întâi pe tine însuți. Chiar asta voi face.

Nu sunt lupii chiar atât de triști în existența lor… Sunt mai mult decât liberi. Și maiestuoși.

 

him

I have lived a dream in  dream
And he has been in it.
It simply was beautiful beyond comprehension.
If one day,
without warning,
my heart decides to stop beating
Tell him
I will always love his soul.
Tell him
I adore the blue infinity of his eyes
And the bitter sweetness of his lips,
I ardently love the softness of his touch
and the delicacy of his thoughts.
I will always be fond of his ravishing way of loving, talking, thinking
because He is a dreamer.
He froze a moment in time,
enrapturing the demons
and making them quiet.

tăcere

20161029_182457.jpg

Am văzut azi o floare ofilită, uitată pe stradă…
Poate era o promisiune lăsată acolo sau un refuz înlăcrimat. Poate între petalele ei se ascundea o dragoste proapăt mărturisită dar neîmpărtășită. Poate mirosul ei ar fi dorit să sărute catifeaua unor vise aflate de partea cealaltă a lumii. Poate verdele tulpinii ar fi întinerit în mâna ei și ar fi dat sens spinilor. Poate floarea ar fi fost startul unei mari iubiri și ar fi scris o poveste care să uimească și să încânte, ar fi deschis cerul și ar fi inventat o nouă stea pe o nouă galaxie. Poate l-ar fi apropiat pe un EL timid de centrul unui univers abia descoperit, peste măsură de frumos, ca un monument de forță. Poate moartea florii ar fi impresionat și ar fi fost luată în seamă. Poate fereastra Ei ar fi arătat diferit cu un pic de galben în decor.
Am văzut azi o floare singură. Părăsită pe marginea unui trotuar. Avea lacrimi galbene pe chip și haine îndoliate, de un verde palid. Se înșirase pe caldaramul rece, pregatită să moară. Tăcea și am tăcut și eu. Numai gândurile nu-mi tăceau. Nici toamna de afară.
Azi, anotimpul e mai trist parcă… pentru că florile mor fără public și fără lacrimi. Rămân doar amintirile din ele. Și o deplină tăcere.

M

 

20160925_202514

Iubesc să călătoresc, indiferent că e o drumeție de câteva ore la final de săptămână sau o călătorie de câteva luni pe undeva. Cu rucsacul în spinare și o pereche de bocanci sănătoși, explorez tot ce prind în cale. Aventura mi se potrivește ca un al doilea nume. De cele mai multe ori, umplu un termos de cafea, ascund în geantă două trei cărți și niște ciocolată, mă urc în tren și dusă sunt! Sunt momente extraordinare care funcționează ca o terapie de care nu mă pot lipsi… Și sunt atâta locuri care mă așteaptă și atâtea ființe pe care tânjesc de mult să le întâlnesc!

Îmi place să mă simt și să mă comport ca un turist în propria țară și în propriul oraș. Fiecare loc îmi fură câte o părticică din inimă și eu permit asta, pentru că inima mea e suficient de mare încât să se hrănească tot continentul din ea. Eu am nevoie de natură și de liniște, de cărți, de un film alb-negru, de cafea, de povești spuse într-o gară necunoscută sau pe o terasă cu vedere la mare, am nevoie de oameni și de trăirile lor, de sacralitatea unei biserici și albastrul infinit al cerului, am nevoie de un buchețel de flori cumpărat de la un copil cu mâinile reci, am nevoie de stele căzătoare și aer de munte, de nisipul mării și de jazz, am nevoie de timp cu mine și timp cu alții, eu duc cu mine toate poveștile lumii, țin în ochi mările și oceanele, car munții și văile pe umeri, dorm sub clar de lună și îmi beau cafeaua la răsărit de Eden. Eu alerg, plâng, iubesc. Eu scriu și citesc până la epuizare, apoi o iau de la capăt. Eu așa trăiesc.

Azi, în tren ca de obicei, m-a întâlnit Destinul. Avea ochii de culoarea cafelei și un zâmbet imaculat. Stătea relaxat pe bancheta din dreapta și citea. Citea, da; cu un calm desăvârșit și o sprânceană jucăușă. Mirosea a toamnă și a adrenalină; m-a cucerit în tăcere. Am vorbit puțin iar eu am plecat prima. Am constatat curând că era peronul greșit, așa că, m-am întors. Era tot acolo, cu același zâmbet și aceeași carte. „Nu pot să te părăsesc…” Am continuat să vorbim. De toate. Mult dar nu destul; doi străini pictând un basm, cu CFR-ul complice. Apoi m-am ridicat iar. Se apropia cu repeziciune peronul înscris pe biletul meu. În fața ușii, aș fi vrut să iau gara și să o arunc departe de tot, să am timp să îmi mai spun gândurile și să mai ascult o poveste; dar nu, afară mă chemau depărtările și ecoul toamnei. Mi-am coordonat pașii afară din tren, cu sufletul nostalgic. Am vrut să privesc înapoi dar n-am făcut-o. Trenul s-a pus în mișcare și am simțit cum mi se face inima mică. Peronul tot mirosea a toamnă…

Acoperă-mi inima cu ceva.

20160925_140649

Antet de vară

Am încercat azi iubirea pe un fir de romaniță
şi mi-a ieşit că mă iubeşti… ♡
Să ştii că şi eu te iubesc.
Până la lacrimi.
Şi dincolo de ele.
N-aş refuza nicio poveste,
atâta timp cât tu eşti acolo.
Din tine izvorăşte farmecul şi încântarea
că pot iubi fără teamă
până dincolo de veşnicie.
Tu eşti orizontul
care îmi leagă pământul de cer
şi sufletul de miracole.
N-aş sta pe gânduri:
aş fugi cu tine până la capătul pământului.
Şi înapoi.
Pentru că tu
sădeşti în mine rădăcini
şi îmi legi inima de-a ta cu liane
mai puternice ca moartea.
Ma scoți din spaime şi frici
cu o simplă privire
încărcată de zâmbet şi adorare.
Cuceresc cu tine un continent întreg;
aşa îmi e de drag sufletul tău.
Îmi stai pe retină şi-mi asculți gândurile.
Îmi completezi golul din palmă
şi-mi continui respirația caldă sub un cer de vară.
Îmi mângâi visele de porțelan
şi-mi construieşti o scară ca să pot urca spre ele.
Sunt copleşită de ființa ta.
Ascunde-mă în buzunarul amintirilor tale
şi hai să evadăm în lumea colorată
a speranțelor vii.
Acolo îți voi dărui dragostea mea.

20160804_224621