modus vivendi. 19.

Furtună afară. Furtună în interior. Se joacă șah și se pierde. Personalitățile pierd teren într-un ritm vertiginos, în timp ce altele câștigă. Este mai degrabă un război civil, între două turnuri de catifea. Neuronii nu sunt fericiți deloc, în afară de un atom, sinucigaș de felul lui. Tunetele de afară catifelează puțin răcnetele creierului: am pierdut regina, un cal și o tură. Îmi rămân nebunii – pe ei mă bazez cam des. S-a oprit ploaia; facem încă o cafea, golim tabla. Șah mat. Am rămas cu un picior în trecut și cu unul în viitor. Prezentul se consumă imperturbabil cu îmbrățișări și idei încinse între cearșafuri. Urmează vitaminizare cu apa și castraveți, soare de octombrie și Vivaldi.
Ce faaaaaci?
Excelent vs. Bine = un fel de foarte bine.
Eu sunt tu și tu ești eu. Definiția simplificată a androginului.
Se lasă cu baie în lacrimi de pui de panda și cu Mihaela Runceanu – Iartă pe fundal. O grămadă de sentimente reci cad grămadă din mood-ul zilelor de Octombrie… Acest anotimp preferă mereu să își mediatizeze masiv șederea iar tu nu ești aici.

În ultima vreme, pierd mereu la șah; sau poate credeam că joc excelent, până am întâlnit profesioniștii. Dacă standardele se mută, n-ai decât să te pregătești mai bine. Și totuși, mă întreb – mă interesează mai mult jocul în sine sau rezultatul lui? (pauză de gândire cu Bach.)

Un apel pierdut nu e o pierdere. E autocontrol. Prima mișcare a regelui sau rocada mică, pentru intelectuali.

Octombrie obișnuia să fie o lună fără semnificație pentru mine, fără referințe către familie, prieteni, univers – părea să fie doar o sală de așteptare pentru Noiembrie sau Decembrie (depinde când te trezești). Octombrie este jumătatea anotimpului, jumătatea toamnei, o mansardă plină de vise de hârtie care așteaptă să decoleze. Octombrie este noul meu filozof – o altă masă rotundă, cu Cioran în vârf.

Uneori, în viață, nu pierzi – savurezi prezentul. Și te pierzi în moment. Un fel de Remiză.

Advertisements

Gif

M-a întrebat cineva odată: ce ți se pare mai trist – a fi surd, mut sau orb?
M-am tot gândit, am analizat, am experimentat (între timp, m-am obișnuit să observ lumea prin lentile și am devenit un foarte bun ascultător).
Abia astăzi, am găsit răspunsul – nu pot trăi fără muzică, fără zgomotele naturii, fără vocea Lui, fără jazz, fără simfonia valurilor, fără rapp-ul focului, fără euforia acustică a unui sărut amplasat A capella pe coaste. Probabil aș afla, până la urmă, un confort și într-o tăcere deplină, fără posibilitatea unor pauze (sună uneori ca o mică versiune a iadului…)
Probabil aș putea, dar ar fi mai mult decât trist. Cam ca un nerv dureros, care îți ia mințile și îți ocupă toată existența – te gândești doar la supraviețuire. M-aș renaște odată cu Beethoven.

A auzi.
Și a asculta.
Descoperi că doar prima variantă are de-a face cu simțul auzului. A doua opțiune este un talent, o calitate; o cultivi sau nu, indiferent de circumstanțe.

Să nu aud (urlete/claxoane /sirene/alarma de bombă atomică etc.), asta aș putea.
Să nu ascult; nu, n-aș putea. E o terapie.
Și asta pentru că muritorii s-au obișnuit doar să audă, fie cu urechea stângă, fie cu cea dreaptă. Cei care ascultă (cu o ureche sau cu ambele) devin tot mai rari, fiindcă toată lumea are ceva foarte important de împărtășit, nu contează dacă îi ascultă (sau nu) cineva. Încet încet, te gândești ironic dacă a fi mut nu ar fi mai degrabă o calitate, pentru unii…

modus vivendi. 18.

A plouat astăzi, mai toată ziua. Cu mici întreruperi, de parcă cerul își mai trăgea răsuflarea din când în când, apoi izbucnea iar, cu sughițuri. Probabil are și cerul depresiile lui; nimic de condamnat aici.
Pe o astfel de vreme, ai două opțiuni:
1. Un pahar de vin, cu niște Jazz constant pe fundal, îngropat comod în paginile unei cărți, cu dragostea în brațe, respirând alene printre vise de hârtie.
2. Să te aventurezi printre picături, în căutarea unei cafenele în care se adăpostește vara, turmentată și ea de atâta apă. Se spune că ceaiul de salvie este un remediu bun pentru Alzheimer; consumat des, în cantități mici.
3. Am uitat că am stabilit să avem doar două opțiuni… În consecință, despre numărul 3 se povestește în tandem altă dată, într-o altă dimensiune.

Nu am nimic personal cu ploaia, în general; în schimb, am ceva cu ploaia în luna August. Pentru că stinge tot jarul din Cuptor. Și îmi pleoștește dispoziția cosmetizată pentru nisip și cocktailuri… Ce bine că am hobby-uri care pot fi exercitate indiferent de anotimp!

Ploaia mă face să îmi fie dor; dor de prea multe lucruri, și asta în mod paradoxal de constant. Și nu prea știu ce să fac cu atâtea trăiri, cum să le împac. Așa că, mă refugiez printre cărți. (a se aprofunda teoria multiversului.)

Ploaia mă face să aprofundez blues-ul și muzica soft. Îmi cizelează timpanul. Totodată, îmi spală și acoperișul, și mașina. Nu am resentimente. E un compromis; cum de altfel, este toată existența celor mai mulți indivizi.
3 August 2019.
Ora 19:21.
18°.
Vânt ușor dinspre nord. Plouă oblic; sau au crescut dioptriile și eu încă nu știu. Mai testăm.
De mâine, încep un experiment. Mai precis, explorăm o disciplină a simțurilor. Capitularea iese din discuție în primele 15 zile. Aloha!

Jurnal de călătorie

Istanbul
Ziua 5 + 6
Scriu cu întârziere pentru ca, ieri seara, am avut cenaclu de povești care s-a încheiat pe la ora 3; cam cand incepea si Istanbulul sa se liniștească (se pare ca, dupa 5 zile, ne-am adaptat si noi la ritmul orasului – bem ceai pe la 7 seara si stam, ca toti turcii, la șezătoare). Prin urmare, azi dimineață, ne-am târât una pe alta la mic dejun, cu ochii cârpiti de somn, dar cu galeria de zâmbete după noi.Ieri, am vizitat doua cartiere renumite in zona: cartierul evreiesc si cel grec-ortodox. Cele doua sunt despărțite de cel mai antic si conservator cartier din oras: Fatih. O mahala pur musulmana (părea o enclava, in care predomină negrul iar zambetele sunt cu desăvârșire nerecomandate. La tot pasul, am întâlnit
1. femei carora le vedeam doar ochii si care ne ocoleau cu grija, de fiecare data
2. Copii cersetori cu ochi mari, caprui, triști.
Mi-au frânt inima; ambele portretizari.)
Aceste cartiere par desprinse dintr-un alt secol, cu o sărăcie de gradul 2. Si totuși, am întâlnit detalii frumoase – o cafenea cu pereti pictați manual, răsărind dintre dărăpănaturile lăsate de un cutremur relativ recent (informație luată de pe internet si confirmata de localnici), un copilas cantand la acordeon, cu 3 pisici ca public, magazinul de antichități in care am petrecut 1 ora jumătate la povesti cu proprietara, deasupra unei cesti cu ceai (ospitalitatea are o alta fațetă aici – una parfumata, cu iz de afacere. Ceaiul se servește abia dupa ce ai negociat pretul unui lucru, cat ar fi el de mic.)
Astăzi, am flirtat în continuare cu ospitalitatea turceasca, in Marele Bazar. Nu jignești omul de afaceri refuzând oferta, pardon, ceaiul dumisale. Nu vrei bijuterii, avem covoare. Nici covor? Atunci, prosoape. Nici asa? Poftim o rochie, o traistă, esarfe; turcul ti-ar vinde si apa din Bosfor.
O abordare clasica, in Marele Bazar:
Noi două, căscând gura pe la tarabe (care, apropo, nu sunt tarabele de pe stradă, ci adevărate magazine moderne.) Vai, ce esarfe frumoase! Cate detalii, nemaipomenit! Turcul, apărut de nicaieri: Va invit in magazin. Intram, hotărâte sa ținem piept oricărei negocieri si sa iesim cu aceiași bani in portofel. Omuletul expune, ne lasa sa atingem, sa mirosim, sa pozam, insista sa probam. Noi: cât costa aceasta eșarfă? Turcul: pretul nu conteaza; acesta e cașmir. Fii atenta la detalii. Tu cat ai plăti pentru asta? Zic, nu e corect, eu nu stiu sa fac afaceri dar bugetul meu e 100 lire. El: 200. Eu: nu, mulțumesc. O sa plec. La care turcul, pe numele sau Omar, zice: “lady, trebuie sa inveti sa negociezi. Nu se pleaca asa dintr-un magazin.” Eu am zambit, Omar a zambit, prietena mea a zambit, tot Istanbulul a zambit. Si am ramas. Am baut ceai (stim deja ce inseamna asta la turci) si am iesit de acolo, cu aceiași bani in portofel, pentru ca am plătit cu…cardul. E frumos dar iti ia cam jumătate de ora; daca as face asa cumpărături peste tot, as incepe sa imi cos propriile haine.Istanbul e un oras copleșitor; m-a secat de energie in 6 zile. Inca nu stiu cum supraviețuiesc oamenii in traficul de aici; probabil nu au alta alternativa si nu cunosc alt stil de viață. M-as mai intoarce, poate peste 10 ani. Minim.

Love flows.

Jurnal de călătorie

Istanbul. Ziua 4.
Oboseala incepe sa isi spuna cuvântul iar ogansimul reacționează corespunzător. Mi-am dorit un concediu cultural, deci hai la Muzeul de Arheologie. De acord! Insa în capul meu: “ok, urmează o tură de plictiseala intelectuala si 1 milion de fotografii despre nimicuri pe care nu le voi arăta nimănui.” In realitate: am ramas in acest muzeu pret de 4 ore si am făcut aproximativ 25 de poze si 5 videoclipuri. Concluzia: trebuie sa vizitez mai des muzee arheologice. Impresionant.
La iesire, simteam ca vreau sa imi bag picioarele in geantă si sa iau un balon cu aer cald până la hotel.
Cate minute până la hotel? 34. (Am urlat pe interior.) Bine. Uite o piață – am plecat de acolo cu 3 suveniruri. Uite columna nu știu cui (cine o fi Constantin si de ce are o columna?!) Uite castane la 5 lire, fresh de rodie, ananas si pepene – 15 lire, porumb – 3 lire, covrig cu mirodenii necunoscute – 1,5 lire. Mâncăm prea mult; dar totusi, avem deja 10 km parcurși. Dă-i cu înghețată și inca o vizita la Moscheea Suleymaniye – (google spune ca e un turc important) si la un cimitir, apoi un parc, o stradă, un pod; Istanbul e nesfârșit. Simți cum îmbătrânesti până traversezi strada…

Am cinat târziu, pe ploaie; e concediu, deci hai cu tona de bunătățuri la un preț de nimic. Păcătuim.
In turcă, înseamnă apă iar dur inseamna stop. Cu astfel de cunoștințe lingvistice, simt ca as putea cere o audiență președintelui chiar.
Noapte bună!

Jurnal de călătorie

Istanbul
Ziua 3 o dedicăm Bosfor-ului. Vrem sa o luăm devreme către port dar nu e nevoie, croaziera începe abia la amiază. Prânz la bordul unui vapor dragut si racoros. E deosebit; ideea in sine e sofisticata, ma atrage. Sa vedem ce mananca vegetarienii la bord. După cele 7 tipuri de salată și o apă care costă 6 lire, ridicam ancora (metaforic zic) si plecam cu 5,82 de noduri/oră (ipotetic).
Valuri.
Valuri.
Valuri.
Poduri. Valuri.
Partea Europeană în stanga, partea asiatică în dreapta.. Ma întreb daca sunt mai multe lucrurile care ii apropie sau cele care ii separa..? Exact ca in religie. (pauza de gândire pe mai târziu).
Dupa 5 ore pe vas, m-am convins inca o data ca aventurile la bordul unui vapor/feribot /vas etc nu ma parfumează; prea se misca universul, prea e adâncă apa, prea multa lume nesimtita, prea putine povesti cu pescăruși care iti mananca din palma. Partea buna – a fost însorit, corpul meu hipotermic s-a vitaminizat si energizat.
Seara, ne indopam cu delicatese din bucătăria tradițională (aici, Turcia nu dezamăgește) apoi ne rostogolim spre hotel, desigur dupa ceaiul obligatoriu. “teşekkür ederim!”Istanbul are muzica proprie (ca fiecare oras, de altfel): o simfonie de claxoane si strigăte agitate – acompaniate de gesturile de rigoare, țipete de pescăruși, chemările muezinului și un nesfârșit vuiet de șine suprasolicitate. Această muzicalitate a orașului începe pe la 5 dimineața si ia o pauza pe la miezul nopții.
O plimbare de o oră prin metropolă este echivalentul unui roman de Jules Verne. Încă nu am stabilit daca orașul acesta te obosește mai mult fizic sau psihic. Mai am 3 zile sa verific.

Jurnal de călătorie

Istanbul
Ziua 2.
Dimineața începe calm, cu 22 grade. După un mic dejun, la care am adăugat obligatoriu inca două cafele, am luat-o la pas, peste Bosfor. Bazarul de mirodenii – imens, parfumat, vesel, aglomerat. Am mancat rahat turcesc (doar 5 tipuri din cele 10.000 pe care le au), am ascultat povesti despre ceaiuri, cafea si plante, apoi am plecat mai departe. Decise să evitam putin aglomerația, am luat-o pe străduțe lăturalnice. E frumos, e vintage, e la fel de aglomerat. (sic!)
Hai la Măreața Moschee Albastra. Ne pare rau, e inchis pentru rugăciune. Nu-i nimic, revenim in 2 ore. Hai la Bazilica Cisterna (dupa o sfătuire scurta cu google). In interior e rece si umed. Intuneric, aproape sinistru; e multa lume si ploua din tavan. E ca un labirint; atracția principala – niste coloane mari care au la baza capete de meduza puse invers. Nimeni nu știe de ce sunt așezate asa [auzi aici, pentru susținere!]. Lăsăm misterul neelucidat. Mancam fără graba, ne stingem setea, (+ ceaiul obligatoriu din partea casei) si hai la moschee. Acoperă capul si gâtul, acopera umerii si bratele, acopera picioarele si gleznele. Asa e regula, daca vrei in moschee. Constatam cu stupoare ca intrarea e libera; ajungem in interior si ne lămurim de ce. Locul e atat de sfant încât doar musulmanilor li se permite accesul peste tot. Străinii/vizitatorii au voie sa treacă/se plimbe doar printr-un culoar pătrat. Bine măcar ca eram cu totii desculț. Mocheta e scumpa iar Allah e mare. Foarte dragut, la revedere!
Am iesit de acolo cu o tonă de întrebări si foarte puține răspunsuri.
Istanbul e un oras obosit. Cu foarte multe pisici si extrem de puține coșuri de gunoi. Lumea vorbește tare si pare mereu extrem de grăbită. Se zâmbește putin. E un trafic infernal si este extrem de cald.
După 13 km per piedes si 3 litri de apă, capitulam.
Mai avem patru zile si inca nu sunt convinsa. Mai aștept.
Mi-e dor deja.

Jurnal de călătorie

Istanbul.
Ziua 1. Ploaie.
Plimbare prin frig, ceata si ploaie constanta. Cumparam umbrele. Si cafea fierbinte. Intram într-un palat uriaș – dormitorul sultanului, haremul, biblioteca, grădinile de vara, sala de consiliu, sala armelor, sala ceasurilor… Palatele acestea au prea multe camere si contin prea multa istorie, ca sa poti intelege totul in doua ore. Aici, ai voie sa faci poze, aici, nu. Ploaia tot nu se opreste; turul palatului s-a incheiat. Mergem sa cautam ceva de mâncare si inca o bautura fierbinte.
Hai in turul nr 2. Hagia Sofia. O istorie interesanta, un muzeu urias care te face sa te simti si mai mic decât ești; in interior, vezi si simti ciocnirea religiilor si a orgoliilor. Serafimi cu chipurile acoperite, pentru ca asa au vrut musulmanii. Scrieri in araba pentru ca asa a vrut nu stiu ce sultan. Fecioara Maria si multi sfinți înșirați prin galeriile de marmura, pentru ca au trecut si creștinii pe acolo. Lume multa si colorata tare. Hagia Sofia ramane totuși o catedrală, fostă moschee.. Suflul religios lipseste insa cu desăvârșire. Undeva, pe pereți, scrie Allah, Dumnezeu.. Dar nu ai de unde sa stii pentru ca sunt o mulțime de hieroglife. Asa ca, iti alegi o inscripție oricare si te uiti la ea; e tot in araba iar tu, tot un turist ramai.

Am mancat niște covrigi pe final de zi si am rătăcit putin drumul spre hotel. Bosforul e si el agitat si albastru; miroase puternic a pește, porumb si oboseala. Agitatia zilei e întrerupta de chemarea la rugaciune… Chemare la rugaciune. Spre surprinderea mea, nici un turc nu a scos un covoraș sa se inchine. Caut pe internet – BBC raportează: doar 16% dintre musulmani sunt si practicanți. Se roaga imamul pentru toti ceilalți. [sic!]

Mergem in curând sa mancam, probabil într-un restaurant specific. Dupa cei 18 km parcursi azi, simt nevoia sa stau și sa gandesc.
Prima zi in Istanbul ramane marcata de doua momente surprinzătoare:
1. In Palatul Topkapi se află Sabia lui Ștefan cel Mare, luată ca trofeu de razboi. Asta mi-a provocat o criză (mică de tot) de nervi.
2. Am cumpărat un volum de poezii de Orhan Pahmuk. În turcă. E un suvenir. Iar suvenirul provoacă zâmbete.

Ma gândesc serios la o narghilea.
Pe maine!

!

modus vivendi. 17.

21 de minute. Asta înseamnă puțin sau mult? Depinde de context; tortura kafkiană – 1260 de secunde se scurg greu, respirând cu tine – 21 înseamnă doar ritmul inimii, o partitură la pian – am reușit iarăși să prelungesc existența cu succes. Și între bătăile inimii (bătăile inimii! Ps: a se căuta urgent un sinonim pentru ‘bătaie’) am alergat printre visuri, cu organele toate în galop.

21 de grade. Mult sau puțin? Am citit astăzi pe internet și am stabilit că am hipotermie. Probabil o formă ușoară, așa cum s-ar exprima elegant un medic ambulant, cu duzina de rețete pentru fericire după el.
(știați de stresul termic? Stresul termic!)

21 de kilograme. Înseamnă greu sau ușor? Am uitat cât cântărește în medie o pisică. Oricum, mai mult decât un fluture. Însă fluturele e capabil să schimbe toată energia din jur, e un fenomen, ceva asemănător cu ceea se numește mai nou – o șansă.

21 de kilometri. Departe sau aproape? Calculat în viteza luminii, este incredibil de aproape. Calculat în intensitatea dorului [a se completa de către cititor] înseamnă ani-lumină departare. #rezist.

21 de litri. Apă sau vin? Alcoolic sau amator? Sânge sau mercur? Mă întreb acum de ce nu există mai multe metale lichide. E frumoasă senzația asta; să vezi și să simți cum se scurge timpul, de exemplu. Aliaje aflate în stare lichidă la temperaturi obișnuite. Care e temperatura timpului? Știe oare că trebuie să își păstreze temperatura constantă, altfel e privat de caracteristica lichidului? Sigur știe, altfel am fi rămas cu toții blocați în timp, ca un Dorian Grey în varianta contemporană.

21 de cifre. Matematică sau literatură?
21 de litere. Literatură sau matematică?
21 de persoane. Trib sau popor?
21 de ani. Copilărie? Maturitate? Cel puțin e bine, pentru că avem cu toții dreptul atât la vot cât și la neutralitate. Legal. Drept legal. Există și drepturi ilegale?!

[pauză de gândire. Subiect: imaginează-te peste 21 de ani. Timp: trei. Minute. Ore. Pagini. Cântece. Cafele. Anturaj: Iron Maiden]

21 de grame. Se spune că atât cântărește sufletul.

21 de perspective. Sau de fericiri.
Iar când vorbesc despre fericire, mă apucă sarcasmul. Sau melancolia. Sau amândouă – depinde de context. (în seara asta sunt bipolară cumplit. Poate până la urmă, personalitatea multiplă chiar există…)

Chiar dacă am parte de o vară londoneză, cu miros de Paris, mă declar fericită și astăzi. Despre mâine, mai vedem. Simt în aer un iz vienez. Și totuși, îmi place mai mult Debussy. Arabesque.

Carpe noctem/diem.

modus vivendi. 16.

Mă fascinează oamenii; ființa umană în toată complexitatea ei, de la reacții impulsive până la gânduri ascunse bine și sentimente mai mult sau mai puțin materializate în acțiuni. Să observ Exteriorul e o curiozitate; interiorul, în schimb, este laboratorul în care doresc să pătrund, cu sau fără invitație.

Unii oameni sunt ca un muzeu; primești o invitație, ai voie să privești dar să nu atingi. Dacă totuși se permite, ți se recomandă să o faci cu grijă, pentru câteva secunde. Plăcere dozată în porții mici. Interiorul lor miroase a istorie și război, aglomerat de recuzită și artilerie grea, gata să reacționeze dacă atomii nu păstrează chimia potrivită. Intri, privești, atingi, rămâi cu gura căscată, faci trei fotografii mentale, savurezi apoi, ești invitat să părăsești muzeul – se apropie ora de închidere. Ai fost vreodată într-un muzeu închis vizitatorilor?

Alți oameni sunt ca o biserică; altarul este ascuns in tenebre. Acolo ard amintirile despre care nu vrem să vorbim. Atmosfera sacră te îndeamnă să pătrunzi în interior desculț, dezbrăcat de orgolii și detalii. Crede și nu cerceta. Înțeleg dar nu accept. Primești botezul prieteniei, guști din apa sfințită a încrederii, aprinzi pios un semn de aducere aminte și lași un bilețel mental în altar, în timp ce sigilezi jurământul tăcerii cu un sărut umed pe o placă rece. Divinitate de mâna a doua; ești invitat să pleci. Încălțările te așteaptă la ușă, pregătite pentru o mare misiune. Despre acești oameni vei păstra mereu o mare nostalgie inexplicabilă. Te întorci acolo din când în când… Mai ales, când doare viața.

Există omeni care sunt peșteri. Și-au scrijelit adânc poveștile în ziduri. Vara, e răcoare. Pe timp de furtună, ai un adăpost. Te obișnuiești cu obscuritatea. Ești mereu cu ochii după crăpăturile prin care intră lumina. Despre reminiscențele din colțuri nu se pun întrebări. Respecți asta și ceri o îmbrățișare. Îți este livrată cu niste brațe reci dar ferme – Încleștarea oaselor, lubrifiate de un sânge albastru. Aceștia sunt oamenii de care te desprinzi cel mai greu. Asta dacă…

Oamenii corturi. Fragili la început. Puternici când sunt expuși intemperiilor. Oameni fără rădăcini, temerari, aventurieri. Oameni care poartă muntele pe umeri și marea în ochi, înghesuiți de povești neverosimile dar care incită mugurii adrenalinei. Natura este la un fermoar distanță, gata să îți sară în ajutor când nu mai ai soluții. Acești oameni uită de ei când se uită la tine, capabili să comprime universul într-o particulă a sufletului.

Am întâlnit odată un om copac; rădăcinile erau mai mari decât frunzișul. Tânjește după cer și crește sub pământ. Om cu patru anotimpuri și două vieți. Om care devine o piesă de mobilier, când piesa de teatru s-a sfârșit. Rădăcini care continuă să se perpetueze ca niște răni deschise.

Oameni – ocean.
Oameni – grădină.
Oameni – lupi.
Oameni – puzzle.
Oameni – metropolă.
Oameni – ceașcă de porțelan chinezesc.
Oameni – arhivă.
Oameni – barcă.
Oameni – motocicletă.
Oameni – sugative.
Oameni. Oameni. Oameni.

Și există Omul. Infinitul. Motorul care pune în mișcare universul. Chipul caleidoscopic al viitorului. Lentila care captează haosul și il modelează în artă. Amprenta neștearsă a unei vieți. Gustul eternității. Ploaia de vară. Ființa care creeaza echilibrul, adică cealaltă jumătate a ta. Atriul și ventriculul care îți lipsesc. Nu poți să exiști/gândești înjumătățit.

Tu… Ființă supremă, Tu ești Omul. Omul meu. Ființa mea. Ne aparținem ireversibil.

[notă: a se aprofunda înainte anatomia inimii. A venit vara…]
Tu ești ventriculul meu stâng; țesutul care îmi ține oasele împreună și învelișul în care se scaldă neuronii mei în flăcări. A se afla, deci, câte camere are inima și cum sunt ele conectate.
Știi care organ al corpului îmbătrânește cel mai repede? Pielea; mai exact zona de la nivelul pieptului. Iar asta este pe cât de ironic, tot pe atât de interesant pentru că mie îmi plac îmbrățișările. Mai ales ale tale ~ 160 cm extaz.

<repeat>